The lie that tells the truth

Nu vrei sa recunosti ca ma iubesti. Nu vrei sa recunosti ca ai tanjit dupa patul meu. Nu vrei sa recunosti ca ai visat clipa in care te vei cuibari langa mine si-mi vei simti parfumul. Esti precum o statuie, iti maschezi sentimentele, iti ascunzi caldura si iti ameninti inima sa nu te dea de gol. Cand ma uit in ochii tai iti controlezi pulsul, respiri usor si iti impui sa nu-ti musti buzele. Cand ne intalnim, accidental apari in bluza care imi place mie, accidental porti pantofii pe care ti i-am aratat in vitrina, accidental porti siragul acela de margele care iti mangaie senzual pielea.

…sau cel putin asa vrei tu sa crezi.

Toata indiferenta ta, toate reactiile tale, ignoranta, privirea, zambetul, atingerile…toate te dau de gol. Toata aceasta mare minciuna spune in cel mai frumos si simplu mod adevarul. Crezi ca daca imi spui adevarul, daca tipi in gura mare ca ma iubesti, daca..daca..daca…crezi ca as fugi de tine? Machiavelismul pe care cu atata pasiune il joci nu face altceva decat sa-mi indrepte privirea spre adevarata ta persoana.

Stim amandoi ca tu ai facut primul pas in acea seara, tu ai profitat de slabiciunea mea si dupa atatea tentative timide irosite in luni intregi de cand m-ai vazut prima oara…tu m-ai sarutat. Tu ai venit la mine, nu eu la tine. Tu ai vrut sa faci parte din viata mea, nu eu din a ta. Tu m-ai dorit. De ce nu vrei sa recunosti asta? De ce mereu pretinzi ca eu am fost cel care a pus prima caramida a relatiei? Nu doar barbatii au vise, deschide ochii si arunca-ti masca.

Da, stiu…trebuia sa vorbesc la trecut pentru ca relatia noastra s-a incheiat la fel de brusc precum a inceput.